Trei bucati din mine

Oglinda oglinjoara, spune-mi ...

1. Cine esti ? Ce vrei ca noi sa cunoastem despre tine ?

Sunt Lavinia, sunt românca, am 37 de ani, locuiesc la Paris de 15 ani si in Franta de 18, sunt director financiar intr-o firma de investitii, sunt celibatara.

Vreau sa stiti ca am o voce minunata când cânt, ca am harul de a inventa si de a spune povesti, ca îmi iubesc prietenii si rudele si oamenii în general si ca cel mai important pentru mine e sa dau o mâna de ajutor unde când si cui e nevoie.

Am crescut cu o stima de sine fragila de care am azi mare grija : îmi repet cât pot de des ca sunt destul, fac destul si am destul, ca merit sa fiu iubita si respectata pentru ca exist si ca toti copiii universului au dreptul asta.

Imi doresc un partener iubitor, care sa îmi recunoasca si sa îmi protejeze puterea. Îmi doresc sa formez o familie cu el. Îmi doresc sa lucrez cu antreprenori pe care sa îi sprijin in dezvoltarea afacerilor cu suflet si cu materie. Îmi doresc sa îmi dezvolt latura artistica si, treptat, sa ma concentrez exclusiv asupra scrisului si animarii unei retele de artisti care se întrunesc pentru a crea cu spor împreuna.

2. Spune-ne despre jobul tau : perspectiva oficiala ; perspectiva ta, profunda, subtila.

Pietele financiare exista pentru a permite afacerilor sa aiba bani ca sa se dezvolte. Firma mea investeste in actiuni – care dau drept la capitalul firmelor, si care primesc in schimb dividende (o parte din profit care este variabila – in functie de performanta dintr-un anumit an). Dar se poate investi si în obligatiuni – care dau drept la datoria firmelor, si care primesc in schimb dobânda (o suma fixa – independenta de performanta dintr-un anumit an, din moment ce exista profit).

La firma mea, noi încercam sa gasim firme inovante, care investesc mult in cercetare si care se dezvolta permanent de la un an la altul. Treaba noastra e sa le analizam in profunzime si sa le cumparam la un pret avantajos. Firma s-a creat în anii 80 si azi înca mai avem investitii în firme pe care le-am identificat atunci, adica cu aproape 40 de ani în urma. Cand luam decizii, nu ne orientam dupa cum reactioneaza piata pentru ca stim ca se întampla – mai ales în contexte de stress cum e cel în care traim azi – sa apara isterie atunci când sunt incertitudini si oamenii nu mai au încredere în viitor. De-aia noi lucram dintr-o perspectiva pe termen lung : când pretul unei investitii scade, daca noi nu credem ca aceasta scadere e justificata de modelul de afaceri al firmei, nu vindem repede ca sa evitam o pierdere mare. Stam cuminti si asteptam sa treaca furtuna si sa creasca pretul la loc. Ba, daca avem cu ce, investim si mai mult ca sa profitam de pretul mic. Eu vad o atitudine cavalereasca în asta : îmi place ideea ca nu abandonam « la greu » firmele pe care le însotim si care ne recompenseaza prin dividende. Desi stiu ca e o atitudine pur rationala : aplicam strategia asta de aproape 40 de ani si am constat ca functioneaza. Îmi place si ideea de a îmbina cavalerismul cu ratiunea ; pentru mine, asta e modul sanatos de a actiona în lume ; lupta cu morile de vânt à la don quichote pe care o legam adesea de cavalerism si care îi da o latura nebuna si desueta este, pentru mine, o avertizare despre ce poate deveni cavalerismul cand e facut fara cap, dintr-o pornire din ego, din frica, din adictie. Când cavalerismul vine din deschidere, cu obiectivul de abundenta si de într-ajutorare, el nu poate fi decât sanatos.

Mult îmi place ce zice Yuval Noah Harari în Sapiens despre credit. Déjà, YNH zice ca ce diferentiaza oamenii de celalte creaturi este capacitatea noastra de a spune povesti si de a visa. Avem imaginatie, de-aia ne putem închipui – si apoi puteam crea – progresul. Motorul progresului este creditul : ca sa creezi ceva ai nevoie de resurse, adesea de mai multe decât cele pe care le ai la dispozitie tu singur. De-aia, când ai o idee de afaceri, te duci la o persoana care are resursele necesare, îi spui povestea, si daca îi obtii încrederea, primesti finantare. Legatura fizica între antreprenor si investitor est banul. Dar legatura simbolica, cei mai importanta în ochii mei, este încrederea. Motorul progresului este, deci, pentru mine, încrederea. Si solidaritatea, care este dorinta de a progresa împreuna. Nu din pur altruism. Ci pentru ca progresul nu poate sa prinda radacina în izolare, ci doar în comunitate, în schimbul de idei, în suflecatul mânecilor împreuna.

Asta ma aduce la teza lui Adam Smith ca o societate prospera este suma unor indivizi prosperi. Si pentru mine nu se poate altfel : poti sa te gândesti la produsul cel mai ingenios, daca oamenii din jurul tau nu sunt destul de prosperi ca sa îl cumpere, afacerea ta va da faliment.

Înapoi la YNH : progresul e infinit. Putem avea doua viziuni asupra lumii :

1. ca e un tort care trebuie împartit => daca o persoana primeste o parte mai mare înseamna ca alta persona primeste o parte mai mica. Aceasta este viziunea finita în care resursele sunt constante, nu « fac pui ».

2. ca un proces (a face tort) care poate fi repetat (si deci din care putem obtine mai multe torturi) => daca o persoana primeste o parte mai mare nu înseamna ca alta persona primeste o parte mai mica. Aceasta este viziunea infinita în care creatia este un cerc virtuos, o spirala de crestere auto-realizatoare.

Înapoi la AS : am citit recent ca pe lânga dorinta de a fi prosper, AS identificase si alta trasatura de caracter umana universal prezenta : compasiunea pentru cel care se afla în dificultate si impulsul de a îl ajuta. Mi se pare un excelent corolar ar individualismului : ceea ce ne uneste în progres nu este doar dorinta noastra de a prospera noi însine, ci si dorinta noastra de a îi vedea pe ceilalti prosperând. Iar, a fi prosper singur nu e placut, mai ales când vezi suferinta în jurul tau. A fi prosperi împreuna într-o societate a colaborarii ne face sa ne simtim bine, nobili, cavaleri.

3. Care este perspectiva ta, intuitia ta despre evolutia economiei mondiale in contextul prezent ?

Pentru mine azi se întâmpla lucuri mari : notiunea asta de întrajutorare iese la iveala cu o forta inedita. O vad la serviciul meu unde toata lumea se da peste cap sa lucreze cât mai cu spor si sa compenseze când colegii sunt în dificultate : spre exemplu când oamenii cu copii nu-si pot face treaba pentru ca trebuie sa se ocupe de copii. O vad la nivelul statelor care se screm sa vina cu ajutoare pentru a sustine oamenii si firmele în dificultate. Ideea unui « venit minim universal » exista de mult ; cred ca « vremea lui » va veni mai repede decât ne asteptam. Eu vad economia ca infinita si am încredere în evolutie. Simt ca vom iesi din aceasta criza mai puternici si mai solidari. Simt ca vom învata multe lucruri noi despre noi însine, despre modul în care interactionam, despre nevoile noastre esentiale, despre mediul înconjurator. Nu cred ca va fi usor pentru toata lumea. Nu stiu când se va termina criza.

4. Ce strategie economica ai aborda tu, personal, daca ar fi sa ai putere de decizie la nivel inalt ?

As facilita, nu as îngradi. As încadra (cu legi clare), nu as limita. As sustine (cu educatie si cu finantare), nu as paraliza. As încuraja dialogul, împartasirea si colaborarea prin actiuni concrete, nu cearta pe idei. As favoriza întoarcerea femininului în functiile de respundere publice si private. As instaura concediul de parternitate obligatoriu pentru barbati în exact aceeasi termeni în care e obligatoriu pentru femei. As învata copiii sa îsi cultive o comunitate de parteneri puternici de mici.

5. Crezi in teoriile conspirationiste ?

Nu. Cred ca suntem stapâni pe destinul nostru si ca nimeni nu decide pentru noi din umbra.

6. Ce parere ai despre bani ?

Banii sunt o conventie utila pentru a reglementa schimbul de resurse.

7. Ce este banul pentru tine ?

Un mijloc. Un instrument.

8. Daca ar fi sa creezi propria Planeta, cum ai organiza, cum vezi o noua economie mondiala ?

As da blândete la greu : pentru sine si pentru ceilalti.

Nu e sigur ca ar functiona pentru ca nu cred ca exista o formula magica. E corolarul credintei ca universul este infinit : perfectiunea nu poate exista pentru ca asta nu ne-ar mai permite sa avansam, sa învatam, sa ne amelioram. Plus ca ne-am plictisi de moare : vorbiram recent de Paradis si de îngerii asexuati => poate ca Adam si Eva au coborât pe pamânt pentru ca au pacatuit, dar poate ca se si plictiseau de moarte si Cunoasterea era una dintre nevoile lor esentiale pe care nu si-o puteau satisface în Rai.

Am început sa ascult un reportaj despre crearea statului Izrael : e un podcast în franceza care se cheama LSD – La série documentaire. Recomand ! O doamna povesteste cum a fost crescuta în kibbutz, cum era totul la comun (camasile, tacâmurile, etc.) si cum era totul foarte misto. Egalitar. Just. Onest. Doar ca, atunci când a crescut, pentru a ramâne în kibbutz, i se cerea sa devina profesoara de sport pentru ca era nevoie de profesori de sport si ea era buna la sport. Dar ea dorea sa fie cântareata si sa vada lumea larga. Drept pentru care a plecat din acest Paradis.

Câta vreme vom avea identitati individuale nu vom putea avea Planete Perfecte. Ceea ce e foarte bine.

9. Daca punem in aceeasi oala banii si iubirea, cum le corelezi, in ce raporturi le pui, in ce relatii si contexte le pui ?

Când pun alaturi banii si iubirea eu ma gândesc la cuplu si la partaj. E un domeniu în care nu stiu înca cum sa ma pozitionez, în care mai am multe de învatat. De altfel, orice împartasire mi-ar fi utila ; multumesc !

Am petrecut 10 ani într-o relatie cu un barbat cu care nu aveam cont comun. Plateam totul jumi-juma dar nu am cumparat nicidoata nimic împreuna. Prima oara când am fost cât pe ce sa ne despartim a fost când am vizitat a 3a oara un apartament pe care vroiam sa-l cumparam, dar pentru care nu reuseam sa ne angajam. Atunci m-am gândit ca nu banii sunt problema ci iubirea ; sau absenta ei. Azi as zice încrederea. As vrea sa spun ca atunci când iubesti pui totul la comun pentru ca ai încredere în partenerul tau si în celula economica pe care o faceti împreuna ; ai încredere ca în doi sunteti mai puternici – puteti sa luati un credit mai mare, puteti sa economisiti timp împartindu-va sarcinile, etc. Dar cred ca si în iubire partenerii trebuie sa ramâna independenti si autonomi, altfel intra în codependenta si/sau în fuziune – care nu mi se par treburi sanatoase.

Iar e problematic pentru mine partajul în timpul datingului : când eram adolescenta în România treaba era clara – baiatul plateste. Dar în Franta nu am identificat vreo regula. Deci si cu asta mi-e greu, fara repere.

Pe de-o parte diferenta de salarii între barbati si femei (în jur de 30%) justifica plata de catre barbat, cel putin pâna când lucrurile se vor echilibra. Dar aceasta diferenta generala nu se verifica la nivelul meu, care câstig la fel ca barbatii de vârsta si cu educatia mea.

Când platesc, sunt mândra ca atunci când platesc impozite. Îmi aduc aminte de conditia femeii pâna nu demult (fara drept de vot, fara cont în banca) si ma bucur ca lucurile s-au schimbat. Dar mi-e frica sa nu cumva sa fie un semn ca partenerul meu nu e interesat de mine, sau ca e zgârcit în general.

Când nu platesc, ma simt placuta de partenerul meu, care face un efort ca sa ma cucereasca. Dar mi-e si frica sa nu creada ca sunt o profitoare, o curva.

Banuiesc ca solutia este diferita pentru fiecare cuplu si ca se gaseste prin dialogul celor doi parteneri. E o treaba de care mi-e frica ! Multumesc pentru oportunitatea de a o recunoaste si de a o încredinta lui Dumnezeu la care ma rog sa ma ajute sa o adresez cu blândete când va veni vremea ei.

10. Ce te a determinat sa te aplici, implici profund in acest domeniu ?

Cand am terminat liceul am ezitat între ASE si teatru. Ce m-a convins sa dau la ASE : mi-am spus ca un contabil prost va câstiga întotdeauna mai multi bani decât o actrita proasta. M-am gândit ca mai bine fac bani ca sa pot sa cumpar teatru (bilete la spectacole în viata de zi cu zi si un adevarat teatru-institutie la pensie).

11. Poti vorbi despre ceva ce iubesti in domeniul in care lucrezi ?

Iubesc oamenii. Seful meu e un om extraordinar. Am avut întotdeauna sansa sa lucrez cu oameni belea, care m-au atentionat când mi-au vazut defectele de caracter si care m-au ajutat sa ma ameliorez. Învat enorm de la toti colegii mei. Cea mai mare satisfactie o am când cineva îmi spune ca într-o anumita situatie dificila pentru el/ea s-a gândit cum as face eu. E mândrie rea (ego ca ma umflu în pene) dar e si mândrie buna (satisfactia ca am ajutat pe cineva sa se autodepaseasca).

///

Discurs despre O Viață Nobilă

Din umbră mă privește mereu Controlul : asupra mea, asupra celorlalți. Controlul e credința mea nebună că am putere asupra corpului meu, asupra sentimentelor mele, asupra deciziilor celorlalți. Controlul e o iluzie. Iar atunci când e realitate, se face în durere, resentiment și ură. Controlul e la polul opus libertății.

În economie, controlul se cheamă Interventionism. Adam Smith zice că intervenționismul nu e bun pentru piață. Că îi dăunează. Că o împiedică să se desfașoare în întreaga-i splendoare și să prospere. Adam Smith zice să lăsăm Mâna Invizibilă să se ocupe de piață, să se autoreguleze. Mâna Invizibilă pentru mine e Dumnezeu. Se ocupa el. Știe El mai bine. Dacă eu cred că El își face treaba, eu mă pot concentra pe treaba mea: să creez, să produc, să vând. Credința într-o putere divină mă poziționează ca și câștigator: mă simt în securitate și avansez în proiectele mele fără să-mi fac griji inutile despre drobul de sare. Pariul lui Pascal: ești câștigător atunci când crezi!

Eu cred în Mâna Invizibilă. Sunt de Dreapta. Dar cred și că Mâna Invizibilă are nevoie de ajutor. Are nevoie de oameni de treabă, care să aibă grijă să creeze condițiile în care Mâna Invizibilă funcționează bine: egalitatea șanselor, dreptul la îngrijirea sănătății pentru toată lumea, tratamentul echitabil, libertatea, securitatea, speranța, încrederea, protecția mediului înconjurător. Toate astea se fabrică prin legi, prin cadru reglementar. Dar asta nu e Control. E Umanitate. Ar trebui să fie Normalitate. Eu cred în Bunătate. Sunt de Stânga.

Șeful meu, care e un om extraordinar, mă atenționează când sunt în boala mea de Control: când intru într-o reuniune cu Soluții pe care vreau să le Impun celorlalți. Șeful meu îmi spune că soluțiile mele sunt excelente. Dar că, dacă le dau mură-n gură colegilor mei, lor n-o să le cadă bine. Pentru că nimănui nu-i place să i se spună ce să facă. Toată lumea e curioasă, toată lumea vrea să gândească, să se screamă, să transpire, să găsească soluții. Cu ce drept vin eu să îi privez de munca lor de învățare? Șeful meu preferă să găsim o soluție Comună, la care toată lumea are sentimentul că a contribuit, la care nimeni nu simte că a fost silit, decât să găsim soluția Cea Mai Bună. Mie mi-e foarte greu să accept asta. Pentru că, fiind Cavaler, eu cred că misiunea mea în lume e să găsesc Soluții. Seful meu îmi arată umbra cavalerului: controlul.

Bancul cu Mâna Invizibilă : Adam Smith e singur într-o barcă. La un moment dat cade în apă. Cine l-a împins? Mâna Invizibilă.

«Controlul se bazează pe închistare și frică. El creează tensiune și granițe; el creează noțiunea de ierarhie.»

În firma mea, la început nu era nici o ierarhie. Astăzi suntem aproape 200 de oameni, așa că am fost nevoiți să ne structurăm: avem colaboratori, șefi mici și șefi mari. 3 nivele. Suntem toți, cu mic și mare, parteneri. Avem toți acțiuni: suntem proprietarii firmei noastre, doar noi – salariații – o deținem. Ne aparține. Eu sunt șef mare. În calitate de șef mare, mă simt datoare să muncesc mai mult decât toți membrii echipei mele, să organizez lucrul tuturor, să iau decizii dificile sau nepopulare și să-mi asum responsabilitatea pentru ele. Nu mi-a cerut nimeni niciodată să fac lucrurile astea. Șeful meu mi-a spus doar: tu ești experta, te descurci, io nu pot să te ajut. Mi-a spus : eu pot să-ți spun care subiecte sunt importante pentru mine și care nu. Pot să te atenționez când văd un comportament care mi se pare că nu-ți reușește. Pot să-ți spun că nu aștept perfecțiune de la tine, că orice greșeală face parte din procesul de învățare, deși știu că pentru tine e greu de acceptat asta. Eu vad că oamenii sunt mulțumiți de ceea ce faci, deci nu vreau să faci mai mult decât ceea ce faci déjà. Deși stiu că tu ai vrea, că ție nu ți se pare suficient, că vrei mai mult; atâta vreme cât oamenii nu se plâng de tine, n-ai de ce să schimbi ceva, n-ai nevoie sa produci mai multe reportinguri și n-ai nevoie să recrutezi mai mulți oameni care să te ajute la asta. Șeful meu mă ajută să accept că lucurile nu se derulează mereu cum aș vreau eu. Și ca asta e ok.

«Conducerea înseamnă a te pune în serviciul altora; în consecință, colegii sau subalternii nu se află, de fapt, pe vreo treaptă inferioară, ci lucrează împreună cu conducerea.»

Mă forțez la sfârșitul fiecărei reuniuni să întreb dacă toată lumea a avut ocazia să se exprime, dacă nimeni nu mai vrea să adauge ceva. Prin rolul meu de conducere și prin personalitatea mea exuberantă, eu ocup natural un teritoriu vast. Oamenii se pot simți confortabil în jurul meu – are ea (adică eu) grija ; pot fi inspirați - prezenta mea ii ajuta sa vadă ce aspecte au de pus in lumina, de crescut, de curățat ; dar se pot simți și copleșiți de personalitatea mea puternică, de caracterul meu dominator - își pot spune : nu cred că are dreptate (ea, adică eu), dar vorbește cu atâta convingere, încât mi-e frică să o contrazic. Treaba mea e să echilibrez raportul ăsta de forțe inegal: să creez un spațiu securizat, în care subalternii mei să aibe curajul să mă atenționeze când greșesc – pentru că și eu greșesc. (Notă pentru mine / temă pentru acasă. Afirmație : este in regula sa gresesc. Sunt in siguranta, oriunde oricum si oricand, si cand gresesc. Imi asum, am voie, imi dau voie sa greșesc.) Treaba mea este să îmi dezvolt contra-puterea: oameni cu care să pot să mă cert, pentru că în ceartă ne dăm seama unde sunt hibele business-ului nostru și luăm măsuri să corectam problemele. O firmă în care oamenii pot și știu cum să se certe bine e o firmă care funcționează bine. E ca în cuplu: trebuie comunicare, încredere, bunăvoință.

Noțiunea de Serviciu e foarte importantă pentru mine: de-asta vin la birou, ca să fiu de folos. Nu ca să dau ordine, nu ca sa ocup o poziție, nu ca să am un titlu; ci ca să fiu de folos. Și asta se poate întâmpla în multe feluri: prin muncă și prin răbdare, printr-o vorbă bună, printr-un bună ziua. Doar punându-mă în folosul celorlalți uit de mine și de boala Controlului. Doar atunci mă abandonez muncii și sunt răsplătită de placerea de a lucra.

«Cauza supremă a divizărilor teritoariale de pe planetă o reprezintă neîncrederea în viața însăși. Aceasta este adevarata boală a omenirii. Controlul este doar o manifestare a cestei boli.»

În parteneriat cu Controlul, din umbră mă privește mereu Insuficiența: credința mea că nu fac destul, nu am destul, nu sunt destul.

«Insuficiența stă la baza fricii pierderii Controlului.»

Atunci când voi învăța să mă iubesc pe mine necondiționat doar pentru faptul că exist, atunci când mă voi încrede în Dumnezeu, atunci când voi accepta că nu am nicio putere asupra lumii, atunci când voi renunța la perfecțiune și la a avea dreptate, nevoia de a controla viața, lupta cu mine însămi vor înceta (Notă pentru mine. Decid asta acum, așa, pur si simplu, ca orice decizie – mental, verbal, genetic, in toate planurile spatiile si timpurile).

«Dacă vorbești și acționezi din inimă, vei inspira și loialitate în ceilalți, oriunde te-ai duce.»

Eu nu cred că lumea e rea. Eu cred că lumea e bună. Eu am un a priori pozitiv despre lume. Nu sunt naivă. Sunt lucidă: am nevoie de credința asta pentru a mă simți în securitate. Am nevoie de a ma simți în securitate pentru a fructifica 100% potențialul meu. Sigur, sunt și oameni rău intentionați pe lume. Dar modul meu de a fi – onestă, justă, cavaler – îi demaschează (și demontează :) ). Îi determina ori să se alinieze unui sistem de valori transparent, ori să dea bir cu fugiții. Își dau singuri seama că raporturile pe care le vor întreține cu mine nu le vor fi avantajoase. Déjà pentru că se vor simți prost. Nimănui nu-i place să pară hoț. E mai ușor să adopți rolul ăsta de hoț când nu respecți persoana pe care o ai în față (Robin Hood nu respecta bogătanii și se simțea îndreptățit sa-i dea in gât). Dar când o consideri sau chiar o admiri, rușinea te împiedică să fii nemernic. Când am curaj să fiu onestă, justă, cavaler, am și curaj să spun când nu sunt de acord cu ceva sau când constat vreo neregulă. Astfel, rău intenționații văd repede că nu le poate merge cu mine pentru că nimic nu mă va reține să le spun în față unde au greșit. Nimic nu mă va împiedica să iau masuri. Am spus că nu sunt naivă. Adaug că nu sunt nici proastă. Cred în bine. Cred că binele atrage bine. Cred rațional că binele e cea mai bună cale. Cum cred rațional că libertatea funcționează mai bine decât robia. Pentru toată lumea – asupritor și asuprit. Egalitatea e preferabilă oricărui raport de forțe.

«Revendicarea autorității prin baza ierarhică înseamnă a conduce prin control și frică, ceea ce nu va inspira niciodata adevarata loialitate. Adevarata loialitate poate fi menținută numai atunci când iubirea depășește frica. Ea nu poate fi revendicată prin voință; poate fi doar permisă prin încredere. Adevarata autoritate unește, nu controlează. Ambele părți sunt la fel de implicate în a servi, în mod egal. Astfel, relația este reciproc benefică. »

Eu nu controlez tot ce fac subalternii mei. Nici nu am timp și nici nu mă interesează. Treaba mea nu e să îi controlez pe ei. Treaba mea e să îi ajut pe ei când sunt blocați. Treaba mea e să le pun întrebări care să îi facă să se controleze singuri în mod eficient. Treaba mea e să le creez condiții bune pentru a fi productivi: când trebuie să lucreze acasă pe timpul epidemiei, să le trimit imprimante și ecrane mari dacă au nevoie; când sunt obosiți, să insist să-și ia vacanță; când sunt stresați, să îi ajut să relativizeze și să depriorizez anumite lucruri care nu sunt urgente. Ei se pun în serviciul meu, dar și eu mă pun în serviciul lor; împreună ne punem în serviciul firmei noastre; în serviciul societății; în serviciul umanității. Nu e plăcere mai mare pe lume decât a servi. Când servesc, ies din capul meu și am o experiență out-of-the body: nu simt decât plăcerea de a munci prin toti porii. E o scenă minunată în Anna Karenina, când tânărul moșier povestește cum cosește cot la cot cu țăranii și cât de fericit e, cum își locuiește corpul integral prin gesturile cositului, cum simte soarele și transpirația în mod plăcut, parte din muncă și nu factori de jenă; descrie și cum, când începe să se întrebe dacă taie bine, dacă n-ar trebui să ia fânul mai de la rădăcină, gestul lui se degradează, muncește mai anevoios. Când sunt doar în intenție și în încredere în munca mea, totul curge de la sine. În momentul ăla nu mai acționez în cadrul nici unui raport de forță cu nimeni. Exist, pur și simplu; și simt că totul e la locul lui.

Când raportul de forțe se oprește, atunci putem fi cu adevărat Împreuna. (Așa e și in relatiile intime.) Avem nevoie să fim Bine Împreună, pentru că suntem cu toții interconectați. Umanitatea este un organism multicelular. Totul se propagă. Fericirea ca și Tristețea. Suferința ca și Ajutorul. Mână de la Mână. De la Mână! Până când ideea însăși a unei lupte devine rizibilă. Într-atât a ajuns de neconceput. Valabil și între specii. Și înăuntrul aceleiași ființe (body and soul).

“Vitejia e smerită.”

La noi în firmă e foarte important ca toată lumea să fie acționar, ca toată lumea să beneficieze de succesul nostru (și ca toată lumea să fie penalizată de eșecul nostru). E ceva smerenie în postura asta de partaj: recunosc că, fără tine – colegul meu, eu nu pot avea succes; singur, oricât de tare aș fi, nu pot să mă descurc; singur nu e amuzant să muncesc, nici să câstig bani. Desigur, e important pentru mine să fiu platită corespunzator pentru munca pe care o depun. Dar e la fel de important ca asta să se întâmple și cu colegii mei. Partajul e rupt din rai, dar și din modestie – adevarata modestie, care nu vine la pachet cu o stimă de sine slabită, ci din recunoașterea că și eu, și ceilalți, avem valoare, prin simplul fapt că suntem în viață. Când împărtășesc ceva cu semenii mei, recunosc că nu sunt mai bună decât ei. La fel și cu organismele caritative: când am, vreau sa dau. Pentru că știu că eu am fost ajutată (de noroc, de oameni); și că e datoria (și plăcerea!) mea să dau mai departe. Sunt responsabilă să particip la crearea lumii în care vreau să trăiesc: o lume de comuniune și de prosperitate universală.

În dezordine :

- Eu mă simt confortabil, în siguranță, relaxată, când conduc (mașina, șantierul, viața). Dar vreau să extind acest sentiment și la momentele în care nu conduc, pentru că am încredere că partenerul meu/ colegii mei a/ au preluat ștacheta. Vreau să mă simt la fel de confortabil, în siguranță, relaxată când mă las condusă.

- « Am încredere în oameni » și « am nevoie să controlez » pot părea antinomice. Nu sunt. Din contra, se completează, nu pot exista decât împreună. Ca să am relații de calitate cu oamenii, am nevoie de încredere mutuală și de un cadru explicit la care ne putem raporta împreună. Cadrul răspunde la nevoia mea de control și întărește calitatea relației.

- Când îmi dau întalnire cu cineva care zice vedem noi ce facem, găsim noi un restaurant, mă prefac că accept dar, în secret, organizez planuri B: mă interesez ce e de făcut în zonă, rezerv un restaurant sau două. Just in case. Asta e patologia mea (se manifestează când îmi lipsește increderea intr-un anumit aspect al vietii sau chiar in viata insasi, in mana invizibila ! si nu mă mai las surprinsă): să mă protejez și supra-protejez, chiar și atunci când nu am nici o nevoie să o fac. Tocmai mi-am dat seama că acțiunea mea nu e problematică doar pentru mine (îmi creează stress, mă lipsește de spontaneitate), ci și pentru partenerul meu, cu care nu sunt transparenta (pe care îl castrez !) : nu respect cadrul pe care l-am acceptat atunci când am zis ok, vedem noi ce facem; nu îi dau ocazia să mă cunoască mai bine, nici sa mă surprindă ; nu îl las să participe la găsirea unei soluții care să ne convină și mie, și lui; îi impun soluția mea. În această situație ar trebui să spun: nu sunt confortabilă cu mersul pe stradă fără să fi rezervat un restaurant; propun să facem X sau te rog să-mi proui tu să facem Y; partenerul meu nu poate ghici ce vreau eu. Ori, pot să am încredere că oamenii care mă iubesc pot să-mi accepte termenii, să-mi respecte nevoile. Dacă termenii mei îmi aduc mie relaxare, ar trebui să-i împărtășesc cu ceilalți fără să-mi fie frica de abandon, pentru că – pentru ambele părți – cu cât suntem mai relaxați, cu atât suntem mai bine. Împreună. Și cu cat il las pe celalalt sa se manifeste așa cum e el, cu atat văd mai repede daca îmi place au ba, vreau au nu sa interacționez cu un astfel de om. (Notă pentru mine : învăț sa ma imblanzesc, sa ma las.)

Banii si iubirea

Iubesc banii. Și iubesc oamenii. Banii îmi permit să fiu independentă, să ies din raportul de forță. Banii îmi permit să ajut oamenii: să dăruiesc, să donez, să acord împrumuturi, să acord timp (pentru că nu sunt obligată să îmi folosesc tot timpul ca să scot banii de chirie). Banii îmi permit sa fiu Cavaler.

Banii valorizează munca. Și chiar și arta, pentru că nu (prea) există artă fără muncă. Un spectacol la care nu se taie bilete e un spectacol fără public, e un spectacol inutil. Interesul pe care spectatorii îl manifestă cumpărând bilete, arată valoarea spectacolului. Dar, și aici trebuie puțin corectat cadrul: arta e un business ciudat, care se vinde mai greu decât pâinea caldă. Se adresează unor nevoi care nu apar decât după ce multe alte nevoi au fost satisfacute. Se adresează, deci, unui public restrâns și nu întregii societăți. Deci nu are o piață de desfacere foarte mare. Deci, prin definiție, nu poate fi foarte profitabil. Așa că trebuie ajutat. Prin subvenții de la stat. Am zis « ajutat », nu finanțat integral. Altfel ce nevoie ar mai avea să fie inovant și să păstreze interesul publicului, dacă primește mură-n gură? La fel și publicul trebuie ajutat: bineînțeles, prin prosperitate (să aibă destule resurse pentru a-și satisface nevoile primare, după care să-i rămână destul și pentru artă); dar și prin educație (expunere gratuită și facilitată pentru copii de la vârsta cea mai fragedă). Franța este un model pentru mine în sensul ăsta: și la finanțarea artei (subvenții, statut special pentru artiști ca « intermitenți ai spectacolului » care le permite să beneficieze de somaj după ce au realizat un minim de ore de muncă), și la încurajarea accesului la spectacole (abonamente ieftine, tarif special pentru copii, studenți, șomeri), și la protejarea față de super-producțiile străine (« excepția franceză » care impune o anumită rată de difuzare de producții franțuzești).

Banii îmi permit să-mi arăt aprecierea pentru mine și pentru ceilalți. Când îmi plătesc un masaj, o vacanță, un concert, îmi arăt cât țin la mine. Când îi fac un cadou mamei mele pentru ziua ei, îi spun că mi-e dragă. Banii îmi permit să îmi exprim iubirea.

În iubire, caut un partener care să aibă un nivel de trai bun, o educație financiară solidă, un patrimoniu. Leg prețuirea banilor de prețuirea de sine: fac o muncă de calitate, pentru care merit să fiu răsplătită. Caut un partener cu stimă de sine sănătoasă. Vreau să prosperăm împreună, să ne unim forțele și să creăm împreună o energie nouă, mai puternică decât simpla suma a energiilor noastre. Caut un partener care să știe și să poată să își exprime prețuirea pe care o are pentru mine prin Daruri, Servicii și Timp (pe lângă Declarații și Contact Fizic). Caut un partener care să vorbească toate cele „ Cinci limbaje ale iubirii” ale lui Gary Chapman. :)

Banii și iubirea sunt legați. Și nu numai! Arta și relațiile fac parte din aceeași energie. Toate se reunesc în Venus, planeta-zeiță la baza împreunării focului cu apa, din care rezultă viața, care indică drumul cel bun și aduce victoria.

///

Mai multe despre Bani

1. Cum se poate ieși din paradigma “muncesc pentru bani”? Eu nu pot sa ies din aceasta paradigma deocamdata. Nu stiu cum fac alti oameni. Poate ca într-o zi voi avea destul de multi bani pusi de-o parte, care sa îmi aduca o renta lunara, ca sa nu mai am nevoie sa muncesc pentru bani. Pâna atunci sunt captiva în aceasta situatie. Ma întreb de ce unii oameni îsi pun întrebarea asta ? Eu nu mi-o pun legat de mine. Pentru mine e normal sa muncesc pentru bani pentru ca nu m-am nascut într-o familie de la care sa mostenesc o avere care sa îmi asigure un trai bun. Mai mult : consider ca e sanatos sa muncesti. Asta mi-a fost confirmat de un domn pe care l-am cunoscut în mediul caritativ : a creat o uzina în care angajeaza oameni cu boli psihice si a constatat ca gratie muncii acesti oameni se însanatosesc (nu total, évident, dar calitatea lor de viata se schimba în bine). Valoarea « munca » est datatoare de sens, de autonomie, de dinamism, de viata. Prin valoarea « munca » sunt luat în calcul ca si individ. Nu ma simt « om » în întregime când sunt « asistat ». Ma simt « om » în întregime când fac cu mâna mea. Bineînteles ideal este ca munca sa-mi faca placere. Dar – pentru mine – asta e o iluzie. Am facut teatru, am facut muzica, am scris, am alergat, am dansat, am gatit, am facut dragoste (toate astea sunt activitati care îmi fac mare placere) si mereu am avut momente când n-am avut chef, mi-a fost greu, mi s-a parut penibil. La pian aruncam cu notele de pamânt. La teatru învatam textul în ultimul moment. La iubit ma enerva când partenerul meu nu nimerea zonele mele erogene. De aici am tras concluzia ca munca nu este o activitate placuta si am decis ca – în acest caz, pentru mine – sa fie macar banoasa. Pentru ca apoi sa pot sa-mi ofer placeri cu banii munciti. Am încercat, totusi, sa gasesc o meserie interesanta, chiar daca nu placuta. Apoi am încercat sa ma înconjor de oameni interesanti, amuzanti, buni. Mi-am deplasat atentia de la obiectul muncii la oamenii muncii, dar banul a ramas în continuare important. Azi îmi doresc o meserie creativa (scriitoare, actrita, coach), dar nu sunt gata sa renunt la nivelul meu de trai. Aleg, deci, sa continui sa muncesc pentru bani. Cred ca se poate iesi din paradigma « muncesc pentru bani » printr-un exercitiu mental, o afirmatie gen aici si acum, o decizie personala. E ok sa muncesti pentru bani. Toata lumea face asta. Lumea în care traim e construita asa. Pot sa încerc sa schimb lumea daca sunt în dezacord cu ea, dar nu serveste la nimic sa neg cum este ea în momentul de fata. Actiunea nu se deblocheaza decât prin acceptare. 2. Cum se poate spiritualiza munca? Dar banii? Cum se spiritualizeaza tot restul. Eu spre exemplu ma rog sa am “the willingness to work”. Munca în sine e sacra. Prin munca ies din capul meu : uit de mine când ma pierd într-o cusatura de sosete. N-am nevoie decât sa ma apuc de ea si sa ma las în voia ei. Banii nu sunt « ochiul dracului ». Banii sunt contrapartida justa a muncii. Daca i-am obtinut într-un mod onorabil, banii sunt – si ei – sacrii. 3. Cum se pun la un loc banii și spiritualitatea? Când am bani încerc sa îi împartasesc cu altii : fac cadouri, dau de pomana, ajut. Banii îmi permit sa-mi fac bine mie, exact ca si spirituaitatea. Aleg sa cred în Dumnezeu, într-un univers care are grija de mine oricum as fi eu – pentru simplul fapt ca exist. Aleg sa am grija de mine, sa-mi fac unghiile, sa ma duc la coafor, sa ma distrez. Când fac asta îmi fac bine mie si când eu sunt bine sunt mai de folos celorlalti. 4.     Cum se pun la un loc banii și iubirea? Ma iubesc îndeajuns încât sa cred ca merit sa am bani ? As începe de aici. Ma iubesc îndeajuns încât sa cred ca am dreptul sa cer bani de la cineva ? Contra unui serviciu pe care l-am prestat si/sau sub forma unui împrumut pe care-l voi da înapoi. Ma iubesc îndeajuns încât sa cred ca am valoare / potential în bani ? Ma iubesc îndeajuns încât sa cred ca merit un partener prosper ? 5. Dacă nu muncesc pentru bani, pentru ce muncesc? Eu muncesc în continuare pentru bani. Dar vreau, în plus, a meaningful job + meaningful relationships. Eu îmi creez jobul si relatiile. Nu caut asta la ceilalti. Nu am asteptari. Nu am pretentii. Eu am capacitatea de a alege ce fac în fiecare zi si cu cine fac în fiecare zi. Eu nu suport ceea ce mi se impune din exterior. Eu nu sunt o victima. Eu sunt responsabila de actiunile mele si Dumnezeu e responsabil de rezultat. (Eu nu controlez, Dumnezeu controleaza. Eu fac cum pot mai bine, Dumnezeu decide cum iese.)

///

Multumesc ca m-ati citit. Spuneti-mi va rog ce gânduri si/sau sentimente va inspira si voua aceaste subiecte. Sunt curioasa si însetata de cunoastere, de învatare. În comentarii sau prin mesaj privat.

Cu drag,

Lavinia