Salzburg

 


Epiphanie

La galette avait dû être mise au four au début du repas. Le temps qu’elle cuise, ils avaient épuisé hors d’œuvres, entrée et plat principal en se parlant le moins que possible. Même la bouffe ne retint pas leur attention, ce qui fait qu’à la fin du repas personne ne se souvenait de ce qu’il avait ingurgité. La concentration à ne pas dire le mot de trop qui conduirait directement au drame du repas dominical en famille (la dispute où tout ressort en vrac : les souvenirs d’enfance les plus éloignés, les plus enfuis, les injustices, les petites tapes parentales, les tu ne vas jamais y arriver et les c’est ça que tu veux pour ta vie ?! ; le point du non-retour où on se jure : plus jamais) était à son max. Personne ne voulait être le déclencheur de la prochaine guerre froide.

Pourvu que ça passe. Sans que ça casse.

Lorsque la galette était prête à servir, ils étaient tous très fatigués, transpirés, au bout. Pourvu que personne n’ait la fève. Pourvu qu’il n’y ait pas de roi ou de reine. Pourvu qu’on puisse se barrer sans café.

Ils sont partis après avoir tout débarrassé et lancé le lave-vaisselle en remerciant et en se disant à très vite – sans qu’aucun nouveau rendez-vous n’ait été pris. Marylène n’a même pas senti de vide quand ils n’étaient plus là. Au contraire : elle commençait à peine à se remplir à nouveau de la certitude qu’elle n’aurait jamais dû avoir d’enfants, que finalement ça n’avait pas vraiment été son choix, que si c’était à refaire … Elle savait qu’ils se forçaient pour venir ; ils savaient qu’elle se forçait pour les recevoir. Mère : ce n’est pas une vocation pour toutes les femmes.

Elle était contente que ce soit fini.

///

Tranzit

Aerul rece si umed îi biciuia chipul, în timp ce bicicleta ei înainta pe lânga alergatorii ce urcau greoi pe celalalt trotuar. În zilele înnourate ca asta ar fi preferat sa ia metroul ca toata lumea, sa se zgribuleasca într-un colt de vagon cu muzica în urechi si cu o carte-n mâna – o eterna anonima într-o multime de calatori, navetisti, turisti si casca-gura fara nume. Dar bicicleta îi facea bine : macar îsi dezmortea picioarele si admira cu placere arhitectura orasului. Afara se simtea libera si în siguranta. Sigur natura era mai sanatoasa decât orasul (bicicleta însemna si ca respira toate gazele de esapament ale autobuzelor si masinilor din trafic), dar era si mai apasatoare. Alergând singura pe un drum de tara se trezise deja în plin atac de panica : daca opreste o masina si un violator o taie în bucatele si o arunca într-un râu ? Cel putin în oras nu i se putea întâmpla asa ceva. Nu bea, deci nu putea sa ajunga inconstienta pe mâna unui tip necunoscut care sa se dovedeasca criminal în serie. Cel mai rau lucru care i se putea întâmpla ar fi fost sa fie rasturnata de o masina, dar mergea asa de încet încât era sigura ca nu ar avea mari sechele într-un accident. Si mai ales asta chiar ca nu putea controla. Ca un cutremur, un accident pur si simplu nu depindea de ea. Deci nu o stresa. Pentru ca nu putea sa se simta vinovata ca ar fi facut ceva rau (sa fi plecat singura în padure, sa se fi îmbatat) care sa fi atras nenorocirea pe capul ei si – deci – sa fi facut sa se întâmple toate din vina ei.

Din VINA ei : cât o sâcâia sentimentul asta ! Din vina ei nu avea iubit, pentru ca era pretentioasa sau prea putin pretentioasa, prea deprimata sau prea independenta, prea jemenfoustista sau prea intensa ; din vina ei era nefericita, pentru ca nu se ocupa destul de ea sau era prea autocentrata, pentru ca muncea prea mult sau pentru ca arunca cu banii pe fereastra, pentru ca facea prea multe chestii sau se izola prea tare. Din VINA ei : mama ei îi amintea asta de fiecare data când vorbeau la telefon, adica zilnic.

Ca de obicei, nu s-a oprit la stop. S-a utitat dreapta stânga sa vada daca nu vine nici o masina si a pornit în continuare nestingherita. Nu a vazut motocicleta în zare. Nu s-a impacientat când a auzit claxonul venind de departe. O sa astepte, oricum asta e ritmul ei, mai repede nu poate sa pedaleze. Impactul a surprins-o. A simtit ca zboara – cam ca în simulatorul de parasutism din parcul de distractii în care fusese luna trecuta cu finutii ei. Si apoi a simtit o mare caldura în cap si apoi în tot corpul. Cald, si moale. Si o imagine draga : îngerasul aurit de pe coloana din piata Bastiliei din Paris pe un fond de cer însorit si senin. Urmata de un gând : e de ajuns sa ridic ochii ca sa ma simt libera.

///

Sur la route de Madison

Il a sorti d’une poche une lettre écrite d’une plume fine et bleue, bien appliquée :

« Bon anniversaire bébé ! Désolée de ne pas être à tes côtés aujourd’hui. J’ai tout essayé, mais Dieu en a décidé autrement. J’espère que tu n’as pas trop déprimé. Je sais que mes 40 ans ont été durs. J’ai pleuré, j’ai pesté, j’ai rompu des amitiés. J’aimerais bien te dire que j’en suis sortie grandie. Mais non. J’en suis sortie aigrie. Un peu plus conne. Un peu plus méchante. Tout compte fait, ça m’a fait du bien. Ça m’a sortie de mon esprit sacrificiel. Ça a mis les bases du culte du moi, moi, moi. Ça m’a rappelé que le monde, je m’en battais les couilles et qu’ils n’avaient tous qu’à aller crever ailleurs. Je me suis sentie libre. Et un peu plus légère. Même si toujours déprimée. Je t’ai aimée plus. Et ça m’a mise en joie. 

Je te souhaite d’être heureuse. Vivante. Souveraine. Fière.

Le message d’un paquet de bonbons que j’ai vu hier dans une boutique de souvenirs me revient : « I’m a girl. What’s your superpower ? »

Merci d’être dans ma vie, my wonderwoman.

XoXo »

-          Tu l’as trouvée où ?

-          Dans sa boîte de correspondance.

-          Elle n’est pas signée. Tu reconnais l’écriture ?

-          Non. Toi non plus ?

-          Non. … C’est marrant, je ne l’imaginais tellement pas comme ça, maman.

-          Comme ça … comment ?

-          Je ne sais pas : drôle ; et peut-être révoltée ; et révoltante. Une badass. Une écorchée vive. … C’est qui cette amie ?

-          Je ne sais pas. Elle ne ressemble à aucune de ses copines.

-          C’est comme si … elle avait été une autre femme … avant.

-          Avant quoi ?

-          Avant nous. Les enfants. Tardifs. Elle nous a eus, quoi, à 41 et 43 ans ?

-          Juste après cette lettre.

-          Oui, juste après. Elle est devenue une autre femme.

-          La seule qu’on ait connue. La mère.

-          C’est comme si, pour moi … elle n’avait pas été une vraie personne, avec une enfance, une adolescence, une vie sexuelle, des amitiés. Comme si … je n’aurais pas pu imaginer un autre rôle pour elle que celui de parent.

-          La pauvreté des relations …

-          La dé-personnification …

-          La famille qui prend tout …

-          Je ne veux pas de ça avec mes enfants !

-          Je veux des relations d’homme à homme.

-         

-          Comment ça va, toi ? … Comment ça va, vraiment ?

///

Craciun

Nu avea nici cel mai vag indiciu despre ce-si dorise de fapt cu ocazia acelui Craciun, la ce râvnise sufletul ei de numai noua ani.

Totul începuse cu siesta : mama ei insistase sa doarma dupa-amiaza ca sa fie în forma pentru pom, colinde, cadouri, cina … pentru când vine Mosul.

Nu era obosita. Nu voia sa se culce. Era excitata (cadouri !!!) si suspicioasa (de ce toti colegii spuneau ca nu exista Mos Craciun ?) si enervata ca pe ea nu o întreaba niciodata nimeni ce vrea, ce-i trebe, cum se simte.

A iesit cu scandal. Mama ei a sfârsit prin a-i urla Nu exista Mos Craciun. Parintii cumpara cadourile. Acum est fericita ? Bine ai venit în lumea oamenilor mari. O lume fara fantezie, fara povesti, în care n-o sa gasesti decât deceptii si suferinta. Am vrut sa te protejez cât mai mult de asta. Am vrut sa ramâi cât mai mult copil nevinovat. Cu ce Ti-am gresit Doamne sa am un copil asa încapatânat ?

Tatal ei a consolat-o. Când i s-a parut ca a adormit printre lacrimi s-a dus la cearta cu maica-sa. De ce ti-ai batut joc de copil ? Asa se poarta un parinte ? Imbecilo ! etc.

Se certau din vina ei.

Îsi aducea aminte clar de dorinta de a nu mai fi : si-i imagina pe toti la înmormântarea ei plângând de dorul ei. Cumva de sus se bucura de suferinta lor. Asa va trebuie !

Poate ca asta a fost prima poveste pe care a inventat-o. Prima evadare din viata reala spre ceva mai bun, mai usor. Prima fuga spre capcana.

Commentaires

Articles les plus consultés