Salzburg
Epiphanie
La galette avait dû être mise au four au début du repas. Le
temps qu’elle cuise, ils avaient épuisé hors d’œuvres, entrée et plat principal
en se parlant le moins que possible. Même la bouffe ne retint pas leur
attention, ce qui fait qu’à la fin du repas personne ne se souvenait de ce
qu’il avait ingurgité. La concentration à ne pas dire le mot de trop qui
conduirait directement au drame du repas dominical en famille (la dispute où
tout ressort en vrac : les souvenirs d’enfance les plus éloignés, les plus
enfuis, les injustices, les petites tapes parentales, les tu ne vas jamais y
arriver et les c’est ça que tu veux pour ta vie ?! ; le point du
non-retour où on se jure : plus jamais) était à son max. Personne ne
voulait être le déclencheur de la prochaine guerre froide.
Pourvu que ça passe. Sans que ça casse.
Lorsque la galette était prête à servir, ils étaient tous
très fatigués, transpirés, au bout. Pourvu que personne n’ait la fève. Pourvu
qu’il n’y ait pas de roi ou de reine. Pourvu qu’on puisse se barrer sans café.
Ils sont partis après avoir tout débarrassé et lancé le
lave-vaisselle en remerciant et en se disant à très vite – sans qu’aucun
nouveau rendez-vous n’ait été pris. Marylène n’a même pas senti de vide quand
ils n’étaient plus là. Au contraire : elle commençait à peine à se remplir
à nouveau de la certitude qu’elle n’aurait jamais dû avoir d’enfants, que
finalement ça n’avait pas vraiment été son choix, que si c’était à refaire …
Elle savait qu’ils se forçaient pour venir ; ils savaient qu’elle se
forçait pour les recevoir. Mère : ce n’est pas une vocation pour toutes
les femmes.
Elle était contente que ce soit fini.
///
Tranzit
Aerul rece si umed îi biciuia chipul, în timp ce bicicleta
ei înainta pe lânga alergatorii ce urcau greoi pe celalalt trotuar. În zilele
înnourate ca asta ar fi preferat sa ia metroul ca toata lumea, sa se
zgribuleasca într-un colt de vagon cu muzica în urechi si cu o carte-n mâna – o
eterna anonima într-o multime de calatori, navetisti, turisti si casca-gura
fara nume. Dar bicicleta îi facea bine : macar îsi dezmortea picioarele si
admira cu placere arhitectura orasului. Afara se simtea libera si în siguranta.
Sigur natura era mai sanatoasa decât orasul (bicicleta însemna si ca respira
toate gazele de esapament ale autobuzelor si masinilor din trafic), dar era si
mai apasatoare. Alergând singura pe un drum de tara se trezise deja în plin
atac de panica : daca opreste o masina si un violator o taie în bucatele
si o arunca într-un râu ? Cel putin în oras nu i se putea întâmpla asa
ceva. Nu bea, deci nu putea sa ajunga inconstienta pe mâna unui tip necunoscut
care sa se dovedeasca criminal în serie. Cel mai rau lucru care i se putea
întâmpla ar fi fost sa fie rasturnata de o masina, dar mergea asa de încet
încât era sigura ca nu ar avea mari sechele într-un accident. Si mai ales asta
chiar ca nu putea controla. Ca un cutremur, un accident pur si simplu nu
depindea de ea. Deci nu o stresa. Pentru ca nu putea sa se simta vinovata ca ar
fi facut ceva rau (sa fi plecat singura în padure, sa se fi îmbatat) care sa fi
atras nenorocirea pe capul ei si – deci – sa fi facut sa se întâmple toate din
vina ei.
Din VINA ei : cât o sâcâia sentimentul asta ! Din vina
ei nu avea iubit, pentru ca era pretentioasa sau prea putin pretentioasa, prea
deprimata sau prea independenta, prea jemenfoustista sau prea intensa ;
din vina ei era nefericita, pentru ca nu se ocupa destul de ea sau era prea
autocentrata, pentru ca muncea prea mult sau pentru ca arunca cu banii pe
fereastra, pentru ca facea prea multe chestii sau se izola prea tare. Din VINA
ei : mama ei îi amintea asta de fiecare data când vorbeau la telefon,
adica zilnic.
Ca de obicei, nu s-a oprit la stop. S-a utitat dreapta
stânga sa vada daca nu vine nici o masina si a pornit în continuare
nestingherita. Nu a vazut motocicleta în zare. Nu s-a impacientat când a auzit
claxonul venind de departe. O sa astepte, oricum asta e ritmul ei, mai repede
nu poate sa pedaleze. Impactul a surprins-o. A simtit ca zboara – cam ca în
simulatorul de parasutism din parcul de distractii în care fusese luna trecuta
cu finutii ei. Si apoi a simtit o mare caldura în cap si apoi în tot corpul.
Cald, si moale. Si o imagine draga : îngerasul aurit de pe coloana din
piata Bastiliei din Paris pe un fond de cer însorit si senin. Urmata de un
gând : e de ajuns sa ridic ochii ca sa ma simt libera.
///
Sur la route de Madison
Il a sorti d’une poche une lettre écrite d’une plume fine et
bleue, bien appliquée :
« Bon anniversaire bébé ! Désolée de ne pas être à
tes côtés aujourd’hui. J’ai tout essayé, mais Dieu en a décidé autrement.
J’espère que tu n’as pas trop déprimé. Je sais que mes 40 ans ont été durs.
J’ai pleuré, j’ai pesté, j’ai rompu des amitiés. J’aimerais bien te dire que
j’en suis sortie grandie. Mais non. J’en suis sortie aigrie. Un peu plus conne.
Un peu plus méchante. Tout compte fait, ça m’a fait du bien. Ça m’a sortie de
mon esprit sacrificiel. Ça a mis les bases du culte du moi, moi, moi. Ça m’a
rappelé que le monde, je m’en battais les couilles et qu’ils n’avaient tous
qu’à aller crever ailleurs. Je me suis sentie libre. Et un peu plus légère.
Même si toujours déprimée. Je t’ai aimée plus. Et ça m’a mise en joie.
Je te souhaite d’être heureuse. Vivante. Souveraine. Fière.
Le message d’un paquet de bonbons que j’ai vu hier dans une
boutique de souvenirs me revient : « I’m a girl. What’s your
superpower ? »
Merci d’être dans ma vie, my wonderwoman.
XoXo »
-
Tu l’as trouvée où ?
-
Dans sa boîte de correspondance.
-
Elle n’est pas signée. Tu reconnais
l’écriture ?
-
Non. Toi non plus ?
-
Non. … C’est marrant, je ne l’imaginais
tellement pas comme ça, maman.
-
Comme ça … comment ?
-
Je ne sais pas : drôle ; et peut-être
révoltée ; et révoltante. Une badass. Une écorchée vive. … C’est qui cette
amie ?
-
Je ne sais pas. Elle ne ressemble à aucune de
ses copines.
-
C’est comme si … elle avait été une autre femme
… avant.
-
Avant quoi ?
-
Avant nous. Les enfants. Tardifs. Elle nous a
eus, quoi, à 41 et 43 ans ?
-
Juste après cette lettre.
-
Oui, juste après. Elle est devenue une autre
femme.
-
La seule qu’on ait connue. La mère.
-
C’est comme si, pour moi … elle n’avait pas été
une vraie personne, avec une enfance, une adolescence, une vie sexuelle, des
amitiés. Comme si … je n’aurais pas pu imaginer un autre rôle pour elle que
celui de parent.
-
La pauvreté des relations …
-
La dé-personnification …
-
La famille qui prend tout …
-
Je ne veux pas de ça avec mes enfants !
-
Je veux des relations d’homme à homme.
-
…
-
Comment ça va, toi ? … Comment ça va,
vraiment ?
///
Craciun
Nu avea nici cel mai vag indiciu despre ce-si dorise de fapt
cu ocazia acelui Craciun, la ce râvnise sufletul ei de numai noua ani.
Totul începuse cu siesta : mama ei insistase sa doarma
dupa-amiaza ca sa fie în forma pentru pom, colinde, cadouri, cina … pentru când
vine Mosul.
Nu era obosita. Nu voia sa se culce. Era excitata
(cadouri !!!) si suspicioasa (de ce toti colegii spuneau ca nu exista Mos
Craciun ?) si enervata ca pe ea nu o întreaba niciodata nimeni ce vrea,
ce-i trebe, cum se simte.
A iesit cu scandal. Mama ei a sfârsit prin a-i urla Nu exista
Mos Craciun. Parintii cumpara cadourile. Acum est fericita ? Bine ai venit
în lumea oamenilor mari. O lume fara fantezie, fara povesti, în care n-o sa gasesti
decât deceptii si suferinta. Am vrut sa te protejez cât mai mult de asta. Am
vrut sa ramâi cât mai mult copil nevinovat. Cu ce Ti-am gresit Doamne sa am un
copil asa încapatânat ?
Tatal ei a consolat-o. Când i s-a parut ca a adormit printre
lacrimi s-a dus la cearta cu maica-sa. De ce ti-ai batut joc de copil ?
Asa se poarta un parinte ? Imbecilo ! etc.
Se certau din vina ei.
Îsi aducea aminte clar de dorinta de a nu mai fi : si-i
imagina pe toti la înmormântarea ei plângând de dorul ei. Cumva de sus se
bucura de suferinta lor. Asa va trebuie !
Poate ca asta a fost prima poveste pe care a inventat-o.
Prima evadare din viata reala spre ceva mai bun, mai usor. Prima fuga spre
capcana.
Commentaires